Prof.univ.dr. Mona Maria PIVNICERU, judecător la Înalta Curte Preşedinte al AMR
Respectând dreptul persoanei la o informare corectă si faţă de repetatele declaraţii publice ale oficialilor statului român referitoare la preeminenţa deciziilor Curţii Constituţionale faţă de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului si jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, redăm în cele ce urmează un exemplu edificator în materie, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat asupra obligaţiei judecătorului naţional de a analiza el însuşi compatibilitatea textului naţional (reţinut de Curtea Constituţională a fi constituţional) cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
I. Considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr.21 din 3 februarie 2000 prin care Curtea Constituţională a reţinut ca fiind constituţionale dispoziţiile art.911 – 951 din Codul de procedură penală prin examinarea şi a compatibilităţii lor cu reglementările internaţionale pertinente.
„În lumina dispoziţiilor art.11 si 20 din Constituţie Curtea constată, de asemenea, că dispoziţiile legale criticate nu încalcă nici prevederile actelor internaţionale aplicabile în materie.
De altfel, în cadrul preocupărilor pentru perfecţionarea legislaţiei, inclusiv sub aspectul realizării reformei procedurii penale, dispoziţiile art.911–915 au fost introduse în Codul de procedură penală prin Legea nr.141/1996 tocmai în scopul punerii de acord a reglementărilor interne cu reglementările internaţionale pertinente.
Astfel Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale admite prin prevederile art.8 pct.2 amestecul unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private si familiale a persoanei, a domiciliului său si a corespondenţei sale, „în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege si dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii si prevenirea faptelor penale [...]”. Culegerea de informaţii si date cu privire la pregătirea săvârsirii unor infracţiuni sau la derularea acţiunilor cu caracter infracţional se realizează, fără îndoială, în scopul „desfăsurării instrucţiei penale” (chiar dacă se face anterior momentului începerii urmăririi penale) si constituie unul dintre cele mai eficiente mijloace de „prevenire a faptelor penale”.
Art.12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi promulgată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia nr.217 A (III) din 10 decembrie 1948, prevede că „Nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri”. Acelasi document internaţional prevede însă, la pct.2 al art.29, că „În exercitarea drepturilor si libertăţilor sale fiecare persoană este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoasterii si respectului
drepturilor si libertăţilor celorlalţi si în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică”.
În examinarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea Constituţională are în vedere, de asemenea, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind supravegherea secretă a comunicaţiilor poştale şi telefonice, în conformitate cu dispoziţiile art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, în cazul „Klass si alţii contra Germaniei”, 1978, Curtea Europeană a drepturilor omului a statuat că „puterea de a supraveghea în secret cetăţenii este o caracteristică a statului poliţist si nu este tolerată de către convenţie decât în măsura strict necesară apărării instituţiilor democratice”. S-a considerat totodată că legislaţia trebuie să aibă un scop legitim, privit din perspectiva convenţiei, si anume „de a proteja securitatea naţională şi de a asigura apărarea ordinii si prevenirea infracţiunilor”. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „societăţile democratice sunt ameninţate în zilele noastre de forme foarte complexe de spionaj si de terorism, astfel încât statul trebuie să fie capabil, pentru a combate eficient aceste ameninţări, să supravegheze în secret elementele subversive care operează pe teritoriul său. Ea trebuie deci să admită că existenţa unor dispoziţii legislative care acordă puteri de supraveghere secretă a corespondenţei, a trimiterilor postale si a telecomunicaţiilor este necesară într-o societate democratică, pentru securitatea naţională ori apărarea ordinii si pentru prevenirea infracţiunilor”.
Celelalte cazuri din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, invocate de autorii excepţiei, nu confirmă neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate. Într-adevăr, Curtea europeană a statuat în cazul „Malone contra Regatului Unit”, 1985, ca si în cazurile „Kruslin contra Franţei”, 1990, si „Huvig contra Franţei”, 1990, că legea care prevede posibilitatea unor ingerinţe ale autorităţilor publice în viaţa intimă, familială si privată a persoanei ori în secretul corespondenţei sale, respectiv restrângerea exerciţiului unor drepturi si libertăţi fundamentale, trebuie să aibă „suficientă claritate pentru a da individului o protecţie adecvată împotriva arbitrarului” si să fie accesibilă „pentru persoana în cauză, care, în plus, trebuie să poată să-i prevadă consecinţele în privinţa sa”. Din perspectiva acestor statuări, Curtea Constituţională constată că textele art.911–915 din Codul de procedură penală sunt clare si conţin garanţii corespunzătoare împotriva interpretării si aplicării lor arbitrare, precum si că, fiind publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, orice cetăţean are posibilitatea să ia cunostinţă de ele si să prevadă consecinţele ce decurg din lege.
Curtea, trecând la examinarea susţinerilor autorilor excepţiei, potrivit cărora dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art.21 din Constituţie, deoarece nu permit accesul liber în justiţie printr-o cale de atac împotriva autorizaţiei date de procuror, constată că nici acestea nu pot fi reţinute. Într-adevăr, posibilitatea atacării în justiţie a unei măsuri dispuse de procuror în timpul urmăririi penale presupune comunicarea măsurii respective către persoana vizată. Or, după cum a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul „Klass si alţii contra Germaniei”, 1978, „faptul de a nu informa pe cel interesat la terminarea supravegherii [...] nu ar putea fi incompatibil cu art.8, întrucât tocmai această abţinere este aceea care asigură eficienţa măsurii”.
II. Considerentele deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 decembrie 2007 în cauza Dumitru Popescu contra României paragraf 101, 102 si 103 prin care Curtea Europeană analizează raportul dintre dreptul intern (decizia Curţii Constituţionale) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului si jurisprudenţa sa, precum şi obligaţiile judecătorului naţional în legătură cu acestea.
„101. În cauza de faţă, Curtea observă că, dacă este adevărat că Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, ce a statuat în prima instanţă, a refuzat să trimită Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării, excepţia de neconstituţionalitate a art. 911-5 din CPP, această omisiune a fost rectificată în apel, după ce Curtea Militara de Apel a sesizat instanţa constituţională cu excepţia invocată de avocatul reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea legislaţiei naţionale ce autoriza, la momentul respectiv, ascultările convorbirilor telefonice, cu art. 8 (paragraful 32 de mai sus). Or, prin Decizia din 3 februarie 2000, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia compatibilităţii legii naţionale în cauză cu art. 8 din Convenţie si cu principiile care se degajă din jurisprudenţa Curţii în materie.”
„102. Această concluzie este în contradicţie, desigur, cu aprecierile Curţii enunţate în paragrafele 84 si 85 de mai sus, însă, oricât de regretabilă ar fi aceasta situaţie, trebuie totusi să reamintim că, în general, nu este de datoria Curţii să analizeze erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanţa internă (a se vedea, printre altele, Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I; Perez citata mai sus, § 82; Coeme si alţii împotriva Belgiei, nr. 32.492/96, 32.547/96, 32.548/96, 33.209/96 si 33.210/96, § 115, CEDO 2000-VII). Acest aspect este valabil si în cazul în care este vorba de o eroare de aplicare sau de interpretare a jurisprudenţei Curţii de către judecătorul constituţional naţional.”
„103. În măsura în care capătul de cerere al reclamantului poate fi interpretat ca un reproş la adresa instanţelor naţionale sesizate să analizeze temeinicia acuzaţiei penale îndreptate împotriva sa, de a nu fi analizat ele însele temeiul de drept vizând incompatibilitatea legislaţiei naţionale cu art. 8 din Convenţie, Curtea apreciază că un sistem bazat pe supremaţia Convenţiei şi a jurisprudenţei aferente acesteia asupra drepturilor naţionale este apt să asigure buna funcţionare a mecanismului de apărare implementat de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale. Nu este lipsit de importanţă să reamintim în acest sens că, în recomandarea sa din data de 12 mai 2004 [Rec. (2004)6], Comitetul Miniştrilor s-a felicitat pentru faptul că prevederile Convenţiei făceau parte integrantă din ordinea juridică internă a statelor semnatare. Acest aspect implica obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-le preeminenţa faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să astepte abrogarea acesteia de către legiuitor (mutatis mutandis, Vermeire împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 214-C, p. 84, § 26).”
Prof.univ.dr. Mona Maria PIVNICERU
Judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Preşedinte al Asociaţiei Magistraţilor din România
SURSA :ZIARUL “ COTIDIANUL”-24 NOIEMBRIE 2010
