Dintr-un îndepărtat oraş transilvan primesc prin e-mail o mulţime de poze. Mi le trimite un prieten drag, de care mă leagă o amiciţie de peste cincizeci de ani. Sunt fotografii care imortalizează participarea celor din Bistriţa la marşul de protest din capitală al militarilor în rezervă. Fotograful dorise încremenirea în timp a zilei de mărţişor a anului 2011. Şi, în parte, a reuşit.
Privesc pozele. Momente şi oameni. Oameni ai momentului şi momente ale vieţii lor. Văd militari în civil veniţi la Bucureşti, într-o dimineaţă geroasă, de la peste cinci sute de kilometri distanţă. Găsesc feţe cunoscute. Oameni în vârstă, sosiţi din atât de frumoasa şi atât de plina de istorie Bistriţa, surprinşi mărşăluind printr-un Bucureşti aproape indiferent . Feţe obosite, guri din care se bănuiesc a ieşi huiduieli. Pancarde, fluiere, pieptare inscripţionate.
Între imaginile supuse convenţionalului, mă surprinde un tablou de un tragism profund. Inconştient, sau poate în mod voit, fotograful surprinsese un gest simbolic. De la o fereastră, zăbrelită de crengile golaşe ale unui platan, o femeie salută aprobator protestul militarilor. I se ghicesc ochii înlăcrimaţi în timp ce peste pervaz, cu cealaltă mână, oferă spre participare la protest o uniformă cu epoleţi de general. Este ca şi cum ar împlini o ultimă dorinţă a soţului plecat spre eternitate. Dorinţa de a fi alături de aceia care cer dreptate, care doresc respect şi recunoaşterea sacrificiului lor de-o viaţă.
Trebuie să recunosc că imaginea m-a tulburat. Văd dincolo de ea miile de femei ai căror bărbaţi, militari fără alt crez decât datoria faţă de ţară plecau în miez de noapte la alarmă, în aplicaţii sau în misiuni care durau zile, săptămâni sau luni. Şi, fără de voia lor, fiecare dintre aceste femei au înţeles că trebuie să se sacrifice, preluînd întreaga povară a vieţii de familie, creştere copiilor, îngrijirea părinţilor bolnavi, serviciul propriu.
Văd propria mea soţie, soţia ta, cititorule, dincolo de sfârşitul vieţii noastre. Aruncate în sărăcie de o guvernare iresponsabilă şi nemiloasă. Singure şi disperate, lipsite de protecţia instituţiei căreia alături de bărbat i-au supus întreaga lor existenţă. Pentru care s-au mutat cu bagajele în geamantan dintr-un colţ în altul al ţării, şi-au trecut copiii dintr-o şcoală în alta, au pierdut serviciul pentru care se pregătiseră şi au renunţat, periodic, la tot ce îi era drag.
O poză. O văduvă aduce alături de protestanţi sufletul bărbatului său. Atât îi mai rămăsese în casă. Oferă spre salut protestanţilor simbolul existenţei celui plecat, uniforma pe care, prin legi strâmbe, politicienii de azi o terfelesc, o doresc lipsită de valoare, inutilă.
O poză. Mai mult ca o istorie tragică.
Sursa : Teopal
