Cum au recuperat băieţii deştepţi banii pe care alte ţări îi datorau statului şi ce a primit România în schimbul a 8 miliarde de dolari: orez şi bancuri proaste
În decembrie ‘89, România era într-o situaţie paradoxală. Pe de-o parte, populaţia răbda de foame - pe de altă parte, Republica Socialistă România avea în conturi două miliarde
În decembrie '89, România era într-o situaţie paradoxală. Pe de-o parte, populaţia răbda de foame - pe de altă parte, Republica Socialistă România avea în conturi două miliarde de dolari cash (bani care vor dispărea în anii '90). Mai mult, în afară de aceşti bani, România avea investiţii şi datorii de recuperat în valoare de aproximativ 8 miliarde de dolari. Şi, ca paradoxul să fie total, România nu mai avea datorii externe.
Un reportaj PRO TV din seria "România, te iubesc!"
"Ai noştri nu mănâncă măsline". Opt ani de foame, pentru plata datoriei externe
Povestea începe în anii '70, când statul român se împrumută masiv pentru industrializarea forţată a ţării dar şi pentru investiţii externe megalomanice. Dorinţa lui Ceauşescu era ca România să devină o putere politică şi economică importantă, iar el - un lider mondial.
La început, totul părea să meargă bine, dar în urma unor tranzacţii speculative cu grâu şi petrol, ţara intră în blocaj financiar şi încetare de plăţi. În septembrie 1981, România lui Ceauşescu atingea vârful datoriei externe: 10,17 miliarde de dolari. Ştefan Andrei, vice-prim ministru cu probleme de comerţ exterior la acea vreme, îşi aminteşte foarte clar momentul. Statul comunist nu mai avea bani nici pentru cele mai elementare plăţi. "Atunci ne găseam în situaţia în care şi piloţii primeau bani în servietă, ca să plătească aterizarea şi decolarea de pe aeroporturile străine", spune fostul ministru.
România ajunsese la mâna celor mai mari state creditoare adunate în Clubul de la Paris şi Fondul Monetar Internaţional. Negocierile au fost foarte dure. Sub presiune, Nicolae Ceauşescu ia o hotărâre pe care unii o consideră eroică, alţii criminală: plata tuturor datoriilor externe înainte de termen. Ştefan Andrei povesteşte că, deşi FMI-ul cerea penalizări pentru plăţi anticipate, Ceauşescu, împins şi de Elena Ceauşescu, au hotărât să plătim chiar dacă pierdem.
Pentru plata datoriei, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării ia calea exportului. Coada la mâncare devine un obicei. Se instituie raţionalizarea produselor de bază, iar benzina şi alimente ca pâinea, uleiul, zahărul şi făina încep să fie distribuite pe cartele. Despre portocale sau măsline, românii auzeau la sărbători. "El, acolo la Scorniceşti, nu mânca măsline. Puteam să dăm tractoare şi să luăm măsline din Grecia, dar el a spus «Nu, dragă, lasă. Ai noştri nu mănâncă măsline»", îşi aminteşte Andrei.
Visul socialist de a deveni cămătarii lumii
În paralel cu plata datoriilor externe prin eforturi inumane din partea populaţiei, se continuă şi investiţiile în alte ţări. Şi cei din anturajul dictatorului erau îngrijoraţi. Ion Coman era secretarul Comitetului Central al PCR , responsabil de gospodaria de partid. "În discuţia pe care am avut-o eu cu el în octombrie 1989, în urma unei situaţii mai deosebite a temperaturii, spunându-i «Există un pic de nemulţumire, daţi un pic de căldură, pentru că e frig, în special pentru cei mici», răspunsul lui a fost: «Mai răbdăm încă puţin, avem două miliarde de dolari în bancă, avem creanţe de 5-6-7 miliarde de dolari, facem noi o bancă şi dăm noi cu dobândă mică ţărilor în curs de dezvoltare»".
România devine o bancă pentru ţările în curs de dezvoltare. În timp ce la Timişoara începea revoluţia, Ceauşescu era în Iran. "Voia Ceauşescu, împreună cu iranienii, să facă aşa o bancă şi să-şi scoată pârleala, dacă mi se scuză expresia, să devină ei cămătarii lumii", spune Bogdan Baltazar - fost director în Ministerul Afacerilor Externe pe zona Africa şi Orientul Mijlociu.
În aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu anunţă rambursarea integrală a creditelor internaţionale, spre bucuria întregului popor. România scăpase de datorii şi avea investiţii uriaşe. 8 luni mai târziu, Ceauşescu moare şi, odată cu el, mor şi investiţiile. "În totalitate, după calculele pe care noi le-am făcut la vremea respectivă, imediat după decembrie 1989, erau 8,6 miliarde dolari SUA", spune Ioan Pârgaru - fost director la Direcţia de Comerţ Exterior.
Aproape 9 miliarde de dolari s-au investit în întreaga lume. Acum, în 2011, datele oficiale vorbesc de doar 2 miliarde şi jumătate de dolari. Diferenţa nu a fost recuperată de români, ci ori a fost ştearsă, ori s-a pierdut.
Cum am exportat în Africa "Palatul pionierilor". 170 de milioane şi cadoul frumos al românilor
Africa, Sudan. Am pornit pe urma banilor României pe cel mai sângeros tărâm din ultimii 50 de ani. Când spui Sudan, spui malarie, febra galbenă, instabilitate politică, sărăcie, războaie civile şi genocidul de la Darfur. În Sudan, România a construit fabrici, instalaţii petroliere, clădiri pentru instituţiile statului, case. În total, Sudanul ne datorează 170 de milioane de dolari.
De cum am pus piciorul în Sudan au început restricţiile. Mai peste tot îţi este interzis să filmezi, pentru a nu scoate la iveală problemele din această ţară. Singurul loc în care poţi filma liniştit este clădirea parlamentului din capitala Khartoum. Este mândria Sudanului şi a fost construită în anii '70 de români, pe banii românilor. Arhitectura ne este familiară, semn că pe undeva mâna lungă a comunismului românesc a ajuns departe. Casa poporului din Khartoum nu seamănă cu Casa Poporului din Bucureşti, ci poate cu Palatul Pionierilor, aşa cum era pe vremuri. Oficialii sudanezi o numesc "un cadou foarte frumos" şi spun că sudanezii simpatizează românii.
Relaţiile cu Sudanul s-au poticnit înainte de căderea lui Ceauşescu. Din anii '80, au avut loc nenumărate conflicte între nordul dominat de musulmani şi sudul populat de triburi care încercau să obţină independenţa. După un conflict care a durat aproape 20 de ani şi a făcut nenumărate victime, beligeranţii au semnat un acord. Din iulie anul acesta, Sudanul se va despărţi în două ţari, cel mai probabil Sudanul de Sud şi Sudanul de Nord. În noile condiţii, este foarte greu de spus dacă România va mai putea recupera ceva din cele 170 de milioane de dolari. Care dintre cele două noi state va plăti datoria?
Oficial, habar n-avem cine şi cât ne datorează
"Sudanul este o ţară care a refuzat negocierea datoriei şi plata datoriei de foarte mulţi ani", spune Varujan Vosganian, fost ministru al Economiei şi Finanţelor. Cine ar trebui să se ocupe în România de recuperarea acestor datorii? Dupa numeroase solicitari, Ministerul de Externe a dat un răspuns la întrebarea noastra: "Ceea ce vă recomand este să vă adresaţi instituţiei competente în domeniu, respectiv MEC, în calitatea sa de urmaş istoric al tuturor ministerelor cu profil industrial din epoca socialistă", ne-a transmis Doris Mircea-Director Comunicare în MAE. La Ministerul Economiei, nimeni nu ştia nimic, aşa că am încercat la Ministerul Finanţelor. Răspuns? Personalul abilitat are agenda încărcată.
Răzvan Orăşanu, fost şef la Agenţia de Valorificare a Activelor Statului, ne lămureşte de ce acest subiect este un cartof fierbinte, pasat de la o instituţie la alta: "Statul român, şi v-o spun cu toată răspunderea, nu are în momentul de faţă un bilanţ complet al tuturor bunurilor, acţiunilor şi creanţelor pe carele deţine". Şi mai grav este că multe ţări care ne sunt datoare nici nu mai apar în listele oficiale. Ioan Pârgaru, fost şef al Comerţului Exterior spune că lipsesc Sri Lanka, Bangladesh, Filipine, Maroc şi multe altele. Completează Ştefan Andrei: "Noi am avut active de vreo 100 de milioane convertibile cu Polonia, 60 de milioane cu Bulgaria şi vreo 100 şi ceva de milioane cu Rusia. Astea nu apar nicăieri".
Sudanul ne recomandă soluţia indiană
În biroul lui Al Wassila Al Samani, fost ministru de extrerne şi actual ministru al resurselor umane din Sudan, aflăm şi punctul de vedere oficial. Sudanul nu se mai gândeşte să plătească datoria: "Datoriile, da, avem datorii. Dar de când provin ele, din ce an? Mai mult de 30 de ani. Şi vă dau un exemplu, avem datorii la India... Când am vorbit cu ei despre îngheţarea sau uitarea lor, datoriile au reînnoit comerţul. Datoriile Sudanului erau de 50 de milioane, acum indienii au uitat de ele, acum au investit mai mult de 7 miliarde în Sudan, şi cu siguranţă din 2002, de când au devenit foarte activi în Sudan, ei au făcut foarte mulţi bani. Asta vrem şi de la România. În perioada când am fost ministru de Externe, când am vizitat România le-am spus: lăsaţi datoriile acum şi începeţi să faceţi activităţi comerciale. Veţi face mult mai mulţi bani decât aveaţi de luat. Uitaţi de ele când veniţi să faceţi afaceri aici. Pentru că banii pe care o să-i faceţi sunt ...Oh, my God! V-am spus experienţa Indiei".
Soluţia de a recupera banii prin investiţii se pare că nu a fost luată în calcul de autorităţile de la Bucureşti. După multe insistenţe, reuşim să ne întâlnim cu un responsabil din partea Ministerului de Finanţe. "Rolul Ministerului de Finante este de a recupera creanţa. Noi avem un stoc de creanţe moştenit din '94 pe care noi trebuie să-l recuperăm", ne-a declarat Bogdan Drăgoi, secretar de stat care se ocupă de recuperarea datoriilor.
Reluarea afacerilor şi ideea proastă a lui Omar Hayssam
Şi totuşi au existat încercări de a recupera datoria din Sudan. Dar nu din partea statului român. La începutul anilor 2000, în Sudan a fost un boom al petrolului. Câţiva oameni de afaceri au simţit oportunitatea. Este celebră o fotografie din bazarul din Khartoum în care apar Dinu Patriciu, Omar Hayssam şi fostul consilier prezidential Dorin Marian. "Patriciu s-a dus acolo să concesioneze nişte câmpuri petrolifere. Eu aş fi fost de acord şi să preia Patriciu, căci se putea prelua de la el o parte din această creanţă. Numai că nu ştiu de ce nu s-a finalizat şi asta", spune Ioan Pârgaru. Din surse locale am aflat că afacerea românilor în Sudan n-a mai avut loc din cauza lui Omar Hayssam, care a încercat să vândă arme rebelilor din sud. Hayssam a fost expulzat imediat".
Săracii care produc 75 de tone de aur pe an
Sudanul este sarac doar pentru sudanezii de rând şi poate pentru români, atunci când vine vorba de datorii. Preşedintele celei mai importante companii petroliere ne-a primit cu zâmbetul pe buze. El spune că exportă 500.000 de barili/zi, adică de doua ori mai mult decât consumul zilnic al României. Mare parte din infrastructura petrolieră sudaneză este făcută de români, dar petrolul sudanez n-a ajuns niciodată la noi. "Pot să vă spun că avem resurse mari de petrol, sunt miliarde de barili, avem rezerve foarte mari de gaz natural în Marea Roşie şi avem foarte mari descoperiri. La sfârşitul acestui an cred că vom deveni ţara africană cu cel mai mare export de aur; producţia noastră anuală este de 75 de tone de aur. Avem si alte resurse minerale", spune petrolistul sudeanez. O tonă de aur valotează acum în jur de 46 de milioane de dolari, aşa că datoria Sudanului faţă de România ar putea fi acoperită cu doar 4 tone de aur.
Cadou de două miliarde făcut în 2005 Irakului
În 2005, datoria Irakului catre Romania era de 2,6 miliarde de dolari. Relaţia privilegiată pe care Nicolae Ceauşescu a avut-o cu Sadam Hussein a făcut ca România să investească enorm în Irak. Noi le-am făcut drumuri, foraje petroliere, căi ferate, fabrici ciment şi de armament, lucrări de irigaţii. Ce s-a întâmplat cu banii din toate acestea? Clubul de la Paris, aceeaşi instanţă care în 1981 obliga România să-şi plătească datoriile, în 2005 ne-a cerut să iertă datoria statului irakian în proporţie de 80% - adică mai bine de 2 miliarde de dolari, iar restul datoriei a fost eşalonat pe 23 de ani cu 5 ani de graţie. Prin urmare, irakul işi termină de plătit datoriile abia în 2028.
"Unde a greşit România, după opinia mea, a greşit acolo unde nu a cerut o implicare mai consistentă în procesul de reconstrucţive a Irakului. Au fost ţări care au obţinut garanţii serioase în procesul de reconstrucţie, în legătură cu accesul la resursele Irakului, şi cu accesul companiilor din ţările respective la procesul de reconstrucţie, care compensau în oarecare măsură anularea sau reducerile de datorii ale Irakului", spune Varujan Vosganian.
În 2007, chiar ministrul Vosganian a semnat un acord prin care datoria externa a Mozambicului fata de Romania era reducă cu 90%. De la 140 de milioane de dolari - ne-am mulţumit cu 14.
Un miliard îngropat la Krivoi Rog
Krivoi Rog, Ucraina. Un loc în care România a investit enorm: aproape un miliard de dolari. Acum, această investiţie nici măcar nu apare pe vreo listă oficială pentru recuperare.
Dolinska. Un oraş ucrainean cu 20.000 de locuitori, la 700 de kilometri de România. Pentru cei mai mulţi dintre noi, numele nu înseamnă nimic. Oraşul este construit de români. Noi le-am făcut spitalul, noi şcoala, primăria, blocurile şi drumurile. Lângă oraş se întinde combinatul, un colos pe 1.300 de hectare. Povestea eşecului de la Krivoi Rog începe în 1986, când cinci ţări socialiste au început lucrările la acest obiectiv imens. În '97, ucrainienii au oprit lucrările şi acolo totul s-a transformat într-o ţintă pentru hoţi. Statul român încă mai plăteşte două milioane de dolari pe an pentru paza şi conservarea mamutului industrial.
O afacere comunistă din 1997
Şi în ţara lui Fidel Castro România a investit enorm. De la armament - la tractoare sau camioane. Pe vremuri, primeam tutun sau zahăr cubanez. Acum, nu mai primim nimic. O datorie care depăşeşte un miliar de dolari.
Unul dintre cele mai importante obiective făcute de români acolo este uzina de crom-nichel Las Camariocas. Partea română a livrat utilaje pentru acest combinat. Iar plata pentru produsele livrate acolo trebuia să se facă în produse de nichel şi cobalt, începând cu anul 1997. Cubanezii au îngheţat relaţiile cu noi şi, deşi recunosc datoria istorică, încearcă s-o uite.
Exportatorii lui Ceauşescu - primii superpatroni
Neglijată de autorităţile noastre din incompetenţă sau interes, recuperarea datoriilor externe a devenit mană cerească pentru mai multe companii private. Fostele firme de comerţ exterior, multe dintre ele - anexe ale securităţii, au intrat în acest joc sau, mai bine zis, n-au ieşit. Aşa se face că, după revoluţie, aceste firmele ale statului s-au privatizat şi au recuperat datoriile României diect în conturile lor, iar statul nu a mai primit mare lucru.
În regimul Ceauşescu, toate contractele treceau prin intreprinderile de comerţ exterior. După 22 decembrie '89, când deja aveau contractele pentru 1990, au luat legătura cu partenerii: "Mon cher, la noi aici e libertate deplină, aşa că eu mă ocup să se achite, întreprinderile să facă produse şi dumneata îmi dai mie banii" - face reconstituirea un responsabil din Finanţe. "În această situaţie, cel mai bine e sa creezi haos. Ca să poţi să lucrezi. A dispărut arhiva ministerului comerţului exterior."
Cazul Siriei este relevant. România a făcut acolo rafinării, fabrici de ciment, combinate chimice, irigaţii pe mii de hectare. Investiţiile s-au derulat prin Industrial Export - o companie a statului. În 1990, datoria Siriei se ridica la 100 de milioane de dolari. După revoluţie, Industrial Export a recuperat în conturile proprii 36 de milioane de dolari. Statul român plătise totul: utilajul făcut de Grivita Rosie, transportul, oamenii care au lucrat acolo.
Cum am scăpat de comoara de la Murzuk
Libia. Relaţia deosebită a lui Ceauşescu cu colonelul Gaddafi a fost fructificată în nenumărate contracte comerciale. Noi am făcut în Libia drumuri, zeci de şcoli, sute de blocuri, am exportat arme. Libienii au fost mărinimoşi: au permis românilor să concesioneze un câmp petrolifer, Murzuk, pe 20 de ani, cu posibilitate de prelungire. Până în 1993, statul român a investit acolo peste 50 de milioane de dolari. Guvernul Văcăroiu vinde apoi concesiunea unor spanioli. Tranzacţia se derulează prin Rompetrol, companie a statului. O parta din plată se face la încheierea tranzacţiei, restul de bani - 85 de milioane de dolari - urmând să fie plătit în timp. Rompetrol se privatizează, iar cele 85 de milioane nu ajung la stat, ci în conturile companiei.
"Cea de-a doua tranşă nu a mai intrat în contul statului, motiv pentru care statul român este parte în procesul cu Rompetrol - de data asta societate privată - pentru recuperarea sumei de 88 de milioane de dolari plus 200 de milioane de lei, care de fapt reprezintă stoc şi dobânzi", Bogdan Dragoi, secretarul de stat de la Finanţe.
Reprezentanţii companiei petroliere sunt cât se poate de fermi: nu au de gând să dea statului nici un ban: "În principiu, societatea se privatizează cu drepturile şi obligaţiile pe care le avea înainte de privatizare. Singura diferenţă poate fi atunci când statul român, cel care vinde, îşi rezervă un anume drept sau obligaţie, ceea ce nu s-a întâmplat". Aşa că, incompetenţa sau interesul celor de la Finante adaugă noi sume pe lista banilor pierduţi de România. Mai trebuie precizat doar că, din zăcămintele din Marzuk, s-a scos doar anul trecut petrol de peste 1 miliard şi jumatate de dolari.
Răspunsul năucitor al lui Ghaddafi, în anii '90: "Nu discut decât cu Ceauşescu"
În plus, din Libia au mai rămas de recuperat şi alte câteva zeci de milioane de dolari pentru drumurile făcute de romani. Dupa '90, răspunsul lui Gaddafi a fost năucitor: voia să discute doar cu Ceauşescu. Povesteşte Ştefan Andrei: "Când s-au dus acolo să discute problema cu libienii, ştii care a fost răspunsul lor? Preşedintele Ghaddafi a zis că are nişte înţelegerie special cu Ceauşescu - vine Ceauşescu aici sau vine el la Bucureşti, la întâlnirea cu Ceauşescu. Ce să mai discute..."
Cele 470 milioane de dolari cu care ne-am spălat rufele
Egiptul ne datora, în '89, 470 de milioane de dolari. Acum, datoria a dispărut.
"Cel puţin în perioada în care eram ministru de Externe, a fost o astfel de înţelegere cu Egiptul care şi-a reglementat datoria faţă de România prin exporturi", spune Teodor Melescanu. Înainte de 1989, România construise în Egipt fabrici de ciment şi de produse chimice, a construit linii electrice de înaltă tensiune, conducte de alimentare cu apă pe zeci de kilometri. În schimbul acestor investiţii costisitoare, am primit în anii '90… detergenţi de tip Jax şi Smash, sau insecticide.
Fostul deputat PSD Iosif Armaş este unul dintre numeroşii afacerişti care au profitat de pe urma datoriilor pe care le avem de încasat. Numele lui Armaş este asociat printre altele cu distrugerea staţiunii Băile Herculane, pe care a cumparat-o în condiţii dubioase în 2001. Cu doi ani înainte, în timpul guvernului Isărescu, s-a prezentat la Ministerul de Finanţe şi şi-a oferit expertiza pentru recuperarea datoriei de 72 de milioane de ruble, echivalentul a 72 de milioane de dolari din Vietnam. "Eu am lucrat cu un coleg străin care făcea aşa ceva şi atunci am zis hai să încerc şi eu. Şi normal că am depus o cerere la Ministerul de Finanţe, am primit creanţa din Vietnam care a fost dolar pe dolar", ne-a declarat omul de afaceri Iosif Armas. Rezultatul: din 72 de milioane, noi ne-am ales cu orez în valoare de 18 milioane de dolari pe care l-a vândut Armaş.
Recuperarea creanţelor româneşti cu o firmă care nu există
Investiţiile lui Nicolae Ceauşescu se regăsesc şi pe malurile Tamisei. Şi asta pentru că în Londra sunt multe firme care au încercat să cumpere creanţe pe care le avea România. Unele chiar au reuşit. Este foarte interesant cum datoria Angolei, estimată la aproape 20 de milioane de dolari, s-a plimbat la mai multe companii, în mai multe ţări. În 1998, în timpul guvernului Radu Vasile, se cesionează datoria Angolei către Cobbham International Investements. În anul 2000, aceeaşi datorie este dată firmei Argirom, condusă de Iosif Armaş, care se obliga să plătească 15 la sută din valoarea iniţială, adică în jur de 2,7 milioane dolari. În 2003, guvernul Năstase cesionează datoria firmei Maxima Grup. Undeva, firul se rupe...
Am căutat la Londra o firmă care se cheamă Maxima Grup PLC. În registrul companiilor din Marea Britanie, nu există nicio firmă cu datele acestea. Datele apar însă în hotărârea guvernului român. Maxima Grup nici nu-şi putea găsi un sediu mai bun decât aproape de noul Scotland Yard. E oarecum normal, deoarece în firmă se pare că sunt băgaţi şi nişte foşti poliţişti. Administratorii clădirii nu au auzit în viaţa lor de această firmă: "N-a fost niciodata firma asta aici", ne-au declarat telefonic. Atunci, se pune întrebarea cui a vândut România datoria pe care o avea în Angola: unei firme fantomă, unei firme care a dat o adresă greşită? Sau cineva din guvernul României a trecut pe hotărârea de guvern o adresă greşită… Sunt întrebări la care, normal, răspunsul trebuie să fie tot în România.
Gheorghe Piperea, avocat specializat în drept comercial, explică: "Există pe plan internaţional două sau trei locuri unde chiar există burse ale acestor creanţe. Unde se circularizează, se vând aceste creanţe. Nu s-a făcut acest lucru pentru că probabil sunt foarte multe lucruri de ocultat în privinţa acestor creanţe". Problema e că pe bursă nu se mai pot da şi lua comisioane.
Guvernanţii Romaniei au vândut creanţe într-o totală lipsă de transparenţă. Pe ascuns, fără licitatii. Banii munciti de români înainte de 1989 s-au scurs în buzunarele speculanţilor.
Datoria Zambiei către România şi scandalul londonez
În lume sunt companii care s-au specializat tocmai pe cumpararea datoriilor de la ţări aflate în imposibilitatea de a se apăra. Aceste companii - un fel de fonduri de investiţii în datorii - au fost numite Fondurile Vulturului. Tim Jones lucrează pentru o organizaţie non-guvernamentală britanică înfiinţată pentru a lupta împotriva acestor fonduri. Un scandal imens, care a avut în centru România şi Zambia, a fost declanşat acum câţiva ani la Londra. Pe malurile Dâmboviţei nu s-a auzit însă nimic.
Când datoriile Zambiei au început să fie şterse de anumite guverne, câteva companii private au cumpărat datoriile pentru bani foarte puţini. Una dintre ele a fost Donegal International, care a cumpărat datoria către România. Zambia datora României aproape 30 de milioane de dolari. Guvernul Radu Vasile a vândut, pe ascuns, către "Donegal", o companie cu sediul în Insulele Virgine, datoria Zambiei la un preţ cu puţin peste 3 milioane de dolari. Adică 10 la sută din valoarea datoriei.
Donegal International a dat în judecată Zambia şi a cerut să îi fie plătite 55 de milioane de dolari în contul datoriilor pe care le răscumpărase de la România. "Ei au cumpărat de la România pentru 4 milioane de dolari şi apoi au dat în judecată în Tribunalul britanic guvernul din Zambia. Până la urmă au reuşit să câştige 15 milioane de dolari", spune Tim Jones. Un profit de 12 milioane de dolari pentru Donegal. Pentru România? Un minus de 27 de milioane.
Cazul a fost extrem de controversat. Însuşi primierul britanic de atunci, Gordon Brown, a luat atitudine împotriva practicilor prin care speculanţii de creanţe se îmbogăţesc: "Condamnăm perversitatea cu care Fondurile vulturului ("Vulture funds") cumpără datorii la preţuri reduse şi fac profit dând în judecată ţara debitoare pentru a obţine un câştig ieşit din comun şi imoral. Este revoltător!"
La presiunea mass-media şi a organizaţiilor non-guvernamentale, legislaţia a fost schimbată . De anul trecut, nicio companie britanică nu mai poate cumpăra datorii în contul ţărilor africane sau al celor din lumea a treia.
Măsura luată de britanici a avut ecou şi în România. Ministerul de Finanţe refuză acum să mai negocieze cedarea creanţelor. Nu mai cedează creanţe, dar nici nu face mare lucru pentru recuperarea datoriilor. Miliarde de dolari. Multe din ţările care au datorii către noi au posibilitatea să plătească. Dar nu o fac pentru că la noi nici măcar nu se ştie bine cine ar trebui să se ocupe de acestă problemă. Aşa că nu ne recuperăm banii, dar ne împrumutăm. România datorează altora mai bine de 90 de miliarde de euro.
10:00Ultima actualizare: 09.05.2011 18:21
Sursa
Cosmin Savu
reporter PRO TV
