Se făcea că ne aflam în România secolului XXI. Conducătorii săi, efemeri ca toţi conducătorii, vor cu tot dinadinsul să facă o faptă bună. Şi, după ce se sfătuiesc cu prietenii dinăuntru şi mai ales cu cei dinafară, hotărăsc să ajute bătrâna ţară românească să treacă strada. Contra cost. Zis şi făcut... Iau banii, şi când să purceadă la lucru, spre surprinderea lor, văd că poporul bătrânei ţări nu vrea. Nu-l întrebaseră, iar el, poporul, nu are treabă pe cealaltă parte a străzii. Doreşte, scârbit şi obosit cum e, să-şi vadă de drumul său.
Simţind împotrivirea, împinşi de dorinţa de a fi înscrişi în istorie drept aceia care au ajutat poporul roman să treacă drumul, dar mai ales pentru a-i mulţumi pe prietenii de la care păpaseră déjà bănuţii, conducătorii hotărăsc: dacă poporul se încăpăţânează, îl trecem strada pe bucăţi! Dureroasă operaţie. Şi sângeroasă. Degeaba a strigat bătrânul norod, degeaba a protestat, degeaba a agitat bastonul! Soarta îi era hotărâtă. În numele trecerii pe partea “bună” a drumului, trebuia să moară!
S-a început cu capul. Organul unde se aflau minţile ilustre ale ţării: profesorii, cercetătorii, academicienii, medicii, actorii şi scriitorii, artiştii şi maeştrii adevăraţi. A fost desprins prin câteva operaţiuni legislative iscusite şi o sumedenie de tăieri financiare fine sau mai din topor. Tăieri de toate felurile şi din toate direcţiile.
A urmat inima. Locul unde sălăşuiau istoria şi tradiţiile, eroii şi martirii, dorinţa de libertate, dragostea de ţară şi sfânta limbă română. N-a fost prea greu. Au fost şterse din cartea de istorie faptele de vitejie, au fost aduşi eroi primiţi gratis de la prietenii de ocazie, au fost importate câteva tradiţii de sorginte străină, cu iz commercial, s-a înlocuit dragostea de ţară cu dragostea de continent şi limba română cu un conglomerat imbecilizant de cuvinte de împrumut.
Apoi, braţele. Aici se aflau armata, poliţia şi făuritorii de bunuri: lucrătorii de toate categoriile şi agricultorii. Ruperea de trup s-a făcut brutal. Fără pregătiri operatorii ori altfel de menajamente. S-a folosit umilinţa, minciuna, ameninţările, desfiinţarea locurilor de muncă, sugrumarea financiară a ţăranului, golirea pieţei de bunurile făurite de mâna lucrătorului autohton, importul de grâu, porumb, fructe şi legume. Nimic din ceea ce era românesc nu mai era bun, în dorinţa de a se arăta că se poate şi altfel.
A venit rândul picioarelor să fie desprinse de trup. Ele duceau spre viitor. Aveau în ele copiii, tineretul, mamele şi pruncii. Tot aici îşi trăiau ultimele zile pensionarii, cei care împinseseră ţara înainte şi acum, obosiţi, îşi odihneau oasele. S-a început cu cei mici. Copiii au încetat să mai fie şi ai ţării. Ei, conducătorii, şi-au retras toate obligaţiile faţă de generaţiile viitoare. Bătrânilor pensionari li s-a retras respectul pe care îl meritau ca părinţi şi bunici. Nu mai erau cei care pregătiseră drumul celor ce le urmau. Au fost consideraţi un balast inutil, o piedică in calea progresului. Şi au fost condamnaţi la moarte prin înfometare, prin retragerea accesului la medicaţie şi prin îndepărtarea de spitale.
N-a mai rămas aproape nimic întreg din ţara care fusese. Doar o amintire plutind peste un morman de durere şi peste resturile a ceea ce reprezentase odată un întreg.
Nu ştiu dacă vreo parte a trupului ciopârţitei ţări a fost cu adevărat trecută peste drum. Pe partea bulevardului vieţii pe care guvernanţii o numesc a fi cea bună. Nu ştiu nici dacă a mai rămas în ţară ceva de scos de la locul său. Un lucru este însă evident: ţara a fost ruptă! Brutal, cu cinism şi ură. Şi, pentru că această crimă trebuia să primească un nume care să ascundă premeditarea, politicienii, cei care comiseseră asasinatul, au numit-o REFORMĂ.
Şi, căsătoriţi cu ea, după o nuntă comună indecentă ca un viol în grup, politicienii vor trăi tot mai bogaţi şi mai fericiţi, explicând muribundului popor alungat dincolo de porţile palatelor ridicate din munca lui, cât de bine îi va fi în viitor.
Atenţie, tinerilor sau mai puţin tinerilor cititori! Este un basm care a părăsit tărâmul poveştii. Basmul cu REFORMA devine, pe zi ce trece, realitate. Şi, cu fiecare răsărit de soare, o bătrână ţară moare. Fără demnitate, fără luptă, fără şanse de salvare. Poate doar o minune...
