Ca oricare cetăţean responsabil, aş vrea să ştiu în ce fel de societate trăiesc. O fi ea democratică? Întreb, mă uit, ascult pe cei mai deştepţi ca mine. Ceea ce aflu, aud, văd şi simt în jurul meu mai mult mă încurcă decât să mă lămurească. Fiindcă unii susţin că-i democraţie, iar alţii jură că nu-i.
Dintr-o lucrare academică serioasă aflu că “Democraţia este o forma de organizare şi conducere politică a societăţii prin consultarea cetăţenilor, ţinând cont de voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile de progres ale ţării. Este guvernarea de către popor, puterea supremă revenind poporului şi fiind exercitată direct de el sau de către reprezentanţii aleşi conform unui sistem electoral liber”. Sună frumos.
Încerc să compar cu ceea ce se întâmplă în România şi nu prea se potriveşte. Să vă explic…
Dacă m-aş opri la ideia că democraţia este “o formă de organizare şi conducere politică a societăţii prin consultarea cetăţenilor”, aş zice că în România nu-i democraţie. Pentru că în ultimii douăzeci de ani (democratici) nu am fost consultat, ca cetăţean, în nici una din deciziile politice definitorii pentru viaţa mea. Spre exemplu, s-a hotărât să intrăm în NATO. Cheltuielile au fost imense. Niciodată făcute public în mod oficial.Un studiu al Institutului de Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară elaborat în luna aprilie a anului 1997 aprecia că, numai între anii 1997-2009, costurile pentru integrarea României în NATO sunt de 2994 milioane USD. Dar aceste trei miliarde reprezintă doar o mică parte a întregului efort de aproape 9 miliarde dolari (8,87 miliarde, ca să fim exacţi). Efort care, conform aceluiaşi studiu, includea şi transformarea suferită de armata română în scopul adaptării la cerinţele Alianţei. Eu, cetăţeanul, n-am fost în nici un fel întrebat (consultat adică) dacă vreau sau nu să dau banii aceştia. Şi s-au dat! Nu am fost întrebat nici dacă sunt de acord cu prezenţa unor baze militare străine şi a unor trupe neromâneşti pe teritoriul naţional. Dar au apărut! Atât bazele cât şi trupele. Nici despre trimiterea a mii de tineri români la mii de kilometri distanţă, unde să lupte cu un “inamic” care nu-mi ameninţă ţara şi unii să moară acolo… Dar s-au dus şi unii au fost aduşi în sicriu.
Nu ştiu ce aş fi răspuns dacă aş fi fost întrebat. Poate aş fi dorit să fiu în NATO, ca să nu mă simt singur pe lume. Şi să plătesc pentru asta. Poate aş fi fost de acord să-mi trimit feciorul în lumea largă unde să lupte pentru bani mai mulţi şi pentru a căpăta experienţă dintr-un război adevărat. Poate aş fi considerat că este mai bine pentru ţara mea dacă baze militare străine vor popula teritoriul naţional. Dar nu am fost întrebat. Fiindcă socotelile lor, ale guvernanţilor, ar fi putut fi încurcate de părerea mea. Şi atunci, m-au ignorant. Deşi, în mod evident, eu sufăr consecinţele şi eu sunt acela care plăteşte.
Apoi, tot fără a fi chestionat, s-a hotărât să intrăm în Uniunea Europeană. Mi s-a spus că, în numele acestui deziderat, au fost necesare compromisuri politice şi economice. Şi le-am văzut. Unele, cu consecinţe dramatice pentru ţară. S-au cedat unor “parteneri” străini rezervele naţionale de petrol şi gaze, au fost vândute pe nimic ramuri economice extrem de profitabile. Ţara a rămas fără petrol, fără oţelării, fără aluminiu, fără industria extractivă, fără producţia de tractoare şi maşini agricole, fără fabricile de avioane şi de tancuri etc. Şi, după ani şi ani, am fost admişi. Costurile adevărate n-au fost niciodată evaluate. Dar le simţim din plin. Costuri de toate categoriile. Sociale, economice, financiare, patrimoniale etc. Nu spun că dacă aş fi fost întrebat nu aş fi fost de acord. Poate că da. Însă, s-a trecut brutal peste consultarea mea. Fiind, practic, împins pe o cale stabilită unilateral de politicienii care conduc această ţară. Ca şi cum eu n-aş fi avut dreptul să-mi spun părerea.
S-a mai hotărât de curând, tot fără a se ţine seama de voinţa mea, angajarea unor împrumuturi uriaşe. Zeci şi zeci de miliarde de euro, pe care le voi plăti eu, copiii mei şi copiii lor. S-au sfătuit câţiva la ceas de seară şi, în numele meu, au hotărât. Democratic!
Privitor la “guvernarea de către popor”, lucrurile stau şi mai prost, dacă la acest capitol gradele de comparaţie ar fi posibile. De aici, de la mine cetăţeanul, se vede o guvernare fără popor. Ba chiar o guvernare împotriva voinţei poporului. Vă amintiţi vorbele unui distins personaj, sfătuitor al preşedintelui, care declara în faţa a milioane de cetăţeni că domnul premier este un erou întrucât a “condus poporul cu forţa” pe un drum nedorit de mase? Vă mai amintiţi de cele peste unsprezece legi vitale privind viaţa românilor care au fost impuse prin ocolirea parlamentului, instituţia care ar trebui să fie esenţa conducerii ţării de către popor? Dar de cele câteva sute de Ordonanţe de Urgenţă? Vă mai reaminţi oare zicerea ce se dorea filozofică a prim-ministrului:” O lege este cu atât mai bună cu cât nemulţumeşte mai multă lume”? Par toate acestea să satisfacă cerinţa guvernării de către poporul care reprezintă puterea supremă într-o democraţie? Mie nu mi se pare.
Pentru că reprezentanţii mei, aleşii mei, se reprezintă doar pe ei şi urmăresc doar propriile interese, nu pare a fi valabilă nici ultima trăsătură a democraţiei din definiţia de la care am pornit în analiză.
În ciuda celor mai sus constatate, eu, cetăţeanul român, aş putea acorda ţării mele prezumţia de democraţie. Fiindcă mi s-a dat dreptul democratic să constat că-mi este tot mai greu, pot ţipa în stradă până răguşesc, pot înjura preşedintele (cu perdeaua de bun simţ pusă) şi sunt liber să cer cu voce tare schimbarea guvernului. Desigur că, în mod democratic, pe nimeni nu interesează părerea mea şi, firesc, politicienii aflaţi la putere nu mă iau în seamă. Tot democratic.
Sursa :teopal
