Puţini sunt cei care îşi amintesc că în acest an, la 1 mai, se împlinesc 130 de ani de când în revista „Convorbiri Literare” a văzut lumina tiparului poezia „Scrisoarea a III-a”. O recitesc, pentru a câta oară?. Şi descopăr, iar şi iar, repetatele dureri ale acestei naţii. Blestemul de a-şi retrăi istoria, de a fi condusă de personaje lipsite de caracter şi fără dragoste de ţară, de a nu învăţa niciodată din greşelile comise. Blestemul nostru de a ne deplânge soarta fără a face nimic pentru a ne-o schimba.
Vă invit, aşadar, să revedem împreună cuvintele scrise de poet în primăvara anului 1881. Să mai citim încă o dată frânturi din „Scrisoarea a III-a”. Garantez că, aceia dintre dumneavoastră care nu aţi mai avut ocazia de a vă întâlni în ultima vreme cu versurile poetului, o să rămâneţi surprinşi de actualitatea lor. Veţi recunoaşte toate relele clasei politice de azi, inclusiv figuri de politicieni contemporani pe care îi privim zilnic în sticla televizoarelor: „…fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii/ Bâlbâiţi cu gura strâmbă”…”urâciunea fără suflet, fără cuget”… Este prezentă până şi „pocitura” de „deasupra tuturora”. Citiţi-le atent, merită! Nici n-ai zice c-au trecut de atunci două vieţi de om, 130 de ani!
. . . . . . . .
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
. . . . . . . .
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
. . . . . . . .
Prin urmare, prieteni, nu-i aşa că aţi descoperit exact cuvintele prin care doreaţi să vă strigaţi durerea şi nemulţumirea şi mânia, rânduite cu unică perfecţiune în versurile marelui Eminescu? Eminescu, poetul, jurnalistul, filozoful şi gânditorul mort la numai 39 de ani în condiţiuni tragice, neelucidate nici până azi. Eminescu, cel pe care I.L.Caragiale îl caracteriza ca fiind o “Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” În opinia mea, cea mai adevărată definiţie dată vreodată omului de geniu.
Sursa: teopal
